Eugeniu Coşeriu

1921 - Se naște la 27 iulie, la Mihăileni (județul Bălți, în Basarabia), România, azi Republica Moldova, fiul lui Ion și al Zenaidei.

1939 - Fiind respins, din motive medicale, la admiterea în Liceul Militar din Chișinău, E.C. urmează studiile la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, luându-și bacalaureatul la Soroca. Anii de școală românească au însemnat o pregătire temeinică de care își aduce aminte întotdeauna în termeni excepționali.

1939-1940 - Începe studiile universitare de filologie română, slavistică, filozofie, dar și drept la Iași. Are loc debutul publicistic în revista lui G. Călinescu, Jurnalul literar; publică apoi și în alte reviste: Însemnări ieșene, Revista critică, Cuget Moldovenesc, Itinerar, Moldova, Viața Basarabiei, Arhiva.

1940-1944 - În 1940 E.C. primește o bursă de studii la Roma din partea Institutului Italian de Cultură din București; în 1944 ia licența în filologie (Roma) cu lucrarea „Despre influențele poeziei franceze medievale asupra poeziei epice a slavilor meridionali”, fiindu-i coordonator profesorul Giovanni Maver. Participă cu diverse articole la Enciclopedia Hoepli, în Italia. La cererea Legației române din Zagreb redactează Antologia poezie croate (rămâne nepublicată). În perioada războiului este solicitat ca traducător al mesajelor radio din mai multe limbi.

1945-1950 - Publică: schițe, povestiri, reportaje, diverse traduceri, cronici de artă plastică în limba italiană, la Milano; acum traduce și Orizont și stil de Lucian Blaga (1946). Din 1947 este lector de română la Universitatea din Milano. 1949 își susține teza de licență în filozofie: Evoluția ideilor estetice în România (Milano).

1951-1963- Acceptă postul de profesor de lingvistică generală și indo-europeană la Universitatea din Montevideo - Uruguay; apoi predă și ca profesor de lingvistică generală, romanistică și hispanistică la Instituto de Profesores din Montevideo; muncește cu dăruire și entuziasm chiar și câte 48 de ore pe săptămână, făcându-se cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă lingviști-teoreticieni și datorită culturii sale filozofice, dar și datorită culturii sale în domeniul limbilor clasice. În această perioadă publică foarte multe lucrări care vor deveni puncte de referință în lingvistică: Sistema, norma y habla (1952), Sincronia diacronia e histori. El problema del cambio linguistico (1958). Este profesor invitat la Universitățile din Coinbra – Portugalia, Bonn – RFG, Frankfurt pe Main – RFG.

1962-2002 - Începând cu anul 1962 se stabilește cu familia în Germania până la sfârșitul vieții, fiind profesor la Universitatea din Tübingen (1963 – profesor de filologie romanică, 1966 – profesor de filologie romanică și lingvistică generală). În 1968 vizitează RSR cu ocazia unui congres de lingvistică. În 1971 devine Doctor Honoris Causa la Universitatea din București. Este perioada în care devine tot mai interesat de problemele educației lingvistice, de metodele de cercetare științifică, de problemele traducerii, dar și de particularitățile relației dintre limbaj și existența socio-politică. Este interesat și de marile mituri și legende românești, de miturile de întemeiere, de originile limbii și ale poporului român pe care le tratează din perspectiva universalității.

 

Opera selectivă a acestei perioade conține titluri ca: Teoría del lenguaje y lingüística general, Madrid, 1973; Sincronía, diacronía e historia, Madrid, 1973 (trad. în română: Sincronie, diacronie și istorie, București, 1997); Principios de semántica estructural, Madrid, 1978; El hombre y su lenguaje, Madrid, 1977; Tradición y novedad en la ciencia del languaje, Madrid, 1977; Gramática y semántica universales, Madrid, 1978; Introducere în lingvistică, 1999; Lecții de lingvistică generală, 2000; Limbaj și politică, în „Revista de lingvistică și știință literară”, nr. 5, 1996; Latinitatea orientală, respectiv Unitatea limbii române – planuri și criterii, în culegerea Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, 1996

 

E. C. devine un model pentru colaboratorii și pentru studenții săi care îi vor dedica volume omagiale și vor duce cu sârguință mai departe linia deschisă de el.

În 1972 devine profesor asociat la Universitatea din Strasbourg - Franța.

Este președinte (1969-1970) și vicepreședinte (1970-1971) al Societății de lingvistică europeană; vicepreședinte (1977-1980) al Societății internaționale de lingvistică romanică (Strasbourg); președinte (din 1983) al Asociației internaționale de studii române (Amsterdam); președinte (1985) al Modern Humanitis Research Association.

 

Primește titlul de Doctor Honoris Causa la aproape 50 de universități, printre care: București (1971), Montevideo – Uruguay (1980), San Juan – Argentina (1981), Tampere – Finlanda (1985), Cordoba – Argentina (1987), Santiago – Chile (1988), Madrid – Spania (1989), Bologna – Italia (1990), Cluj și Iași (1992), Bălți – Moldova (2002).

 

După 1989 revine în țară tot mai des, participând la conferințe și diverse alte activități academice, universitare. După 1989 se fac traduceri masive din opera lui E.C. În 1992 devine membru de onoare al Academiei Române. În 1995 primește Premiul Fundației Culturale Române. În 2001 primește ordinul Steaua Românei. Moare în 7 septembrie 2002, în Tübingen, după o suferință de câteva luni.

Pentru geniul său E. C. a fost supranumit, pe parcursul anilor: „Un lingvist pentru secolul XX”, „Colosul din Germania”, „Lingvistul nr. 1”, „Gigantul de la Tübingen”, „Regele lingvisticii”. Vorbea și scria în 11 limbi și cunoștea 30 de limbi.