Prof. dr. Theodor Codreanu

critic şi istoric literar, prozator, doctor în filologie

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor a peste cincizeci de cărţi, între care:

Marele Zid (roman, 1981), Eminescu – Dialectica stilului (1984), Modelul ontologic eminescian (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor şi al Bibliotecii Naţionale din Republica Moldova), Varvarienii (roman, 1998), Fragmentele lui Lamparia (2002), Complexul Bacovia (2002, Premiul pentru Critică al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi), Mitul Eminescu (2004, Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, Suceava), Caragiale – abisal (2003), Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), Transmodernismul (2005), A doua schimbare la faţă (2008), Istoria „canonică” a literaturii române (2009), Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011, Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi; Premiul pentru critică „Titu Maiorescu” al Academiei Române, 2013), Cezar Ivănescu – transmodernul (2012), Basarabia eminesciană (2013), Eminescu „incorect politic” (2014); Numere în labirint (I-IV, 2007-2014); Dialogurile unui „provincial” (2015); Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)tică la critica arhetipală (2016); Fragmente despre Eminescu (2017); Anamorfoze (2017).

Prezent în limba italiană, în Antologia dell’aforisma romeno contemporaneo, traduzione a cura di Alina Breje in colaborazione con Fabrizio Caramagna, Genesi Editrice, 2013, pp. 51-57.

 

Eminescu – Dialectica stilului este expresia unui remarcabil efort hermeneutic. Originalitatea tentativei lui Theodor Codreanu nu subzistă atât la nivelul fragmentului, cât la acela al întregului. Eminescu al să este o construcţie pe cât de complexă, pe atât de bine gândită, de coerentă, de armonioasă. Consideraţii pe care am fi dispuşi a le crede prisositoare, simple paranteze ori popasuri pentru împrospătarea forţelor în anevoiosul drum al exegezei, îşi vădesc ulterior un rost precis. Meritul principal al autorului e că-l scoate definitiv pe Eminescu dintr-o tradiţie culturală, aceea a romantismului, ca să-l aşeze convingător la originile alteia, cu care ne simţim solidari. Este o mutaţi radicală, cu urmări încă greu de prevăzut pentru modul în care ne-am deprins a gândi evoluţia literaturii noastre moderne. (Al. Dobrescu, Eminescologie, „Convorbiri literare”, nr. 5/1984)

 

Theodor Codreanu e un autor pe de-a-ntregul format: cultura sa este excepţională, cu deschideri inter- şi pluridisciplinare cum la puţini confraţi din generaţia respectivă (dar nu numai) se pot observa; instrumentele de lucru (de la aşa-numita „metodologie”, până la ansamblul şi detaliile de ordin comunicaţional) au ceea ce în bunul limbaj vechi se chema proprietate, iar în cel mai nou – funcţionalitate (George Munteanu, Eminescu şi eminescianismul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987)

 

Caragiale – abisal cartea lui Theodor Codreanu, autor de o discreţie existenţială dintr-un alt veac, egalată doar de pregnanţa şi eleganţa discursului său critic, îmi propunea un Caragiale cu totul şi cu totul scos de sub teroarea ironiei, a moftologiei, a existenţei periferice, a băşcăliei, fie ea şi superior stilistică, a mitocanului burtăverzit, bref a unui soi de mahala generică pe care i-o atribuie deseori viziunile regizorale ale postmodernismului.

(Horia Bădescu, Amurgul arheilor sau nevoia de paradigmă, „Curtea de la Argeş”, nr. 11/2015)